Satul Roşu aflat la o distanţă de 6 km de Răducăneni-ul propriu-zis, răsfirat de dealuri şi văi adânci, se întinde pe o suprafaţa de circa 4 km. de pădurea ce duce la Cozia, judetul Iaşi şi se întinde spre pădurea Marmura, dinspre … când altădată exista Poşta unde se schimbau caii diligenţelor şi trăsurilor; în vecinătatea unui şes întins, propice practicării agriculturii, facilitează creşterea animalelor, fâneţele fiind recunoscute pentru iarba deosebită, dar şi cultivarea grânelor, a porumbului şi a florii soarelui. Ieşirea la Prut şi râul Jijia oferă posibilitatea locuitorilor să-şi ostoiască foamea la vreme de secetă cu peştele nu tocmai mare, dar numai bun de prăjit; cel puţin, primăvara când se umflau apele, revărsa Prutul, oferindu-le locuitorilor peştele gata pescuit. Lucru care se mai întâmpla şi atunci când erau ploi multe şi se umpleau digurile cu apă: prindeau oamenii peştele cu mâna. Şi nu oricum: peşte mare, de toate soiurile. Îl sacrificau acolo pe şes, îi dădeau maţele afară şi apoi, în paie de stuf şi urzică îl aduceau acasă, la familie.
Cu toate că bătrânii satului au lăsat să se înţeleagă că ar fi existat încă din timpul secolului XVIII-lea un schit în apropierea cătunului acesta, ce aparţinea de M-rea Agapia, nu sunt date care să ateste lucrul acesta. Exista însă un „metoc” în drum spre Roşu, locuit de mai multe călugăriţe a căror ocupaţie principală, afară de rugăciune, era creşterea albinelor. Bineînţeles şi toate cele necesare ducerii unui trai adecvat. Cum acesta a fost ars de către invazia turcă, mai există ici, acolo câteva pietre şi fântâna, foarte adâncă dar părăsită. Se spune despre acest loc ce cuprinde câteva hectare de pământ şi a cărei denumire METOC există şi în zilele noastre, că mulţi ani a fost loc pustiu, nimeni voind întrebuinţa terenul. Abia după cel de-al Doilea Război Mondial, acesta a fost dat drept recompensă de război soldaţilor întorşi infirmi din război, alături de bravuri militare şi pensie, funcţie de gradul avut.
Ce se ştie cu siguranţă este că începând cu anul 1792, „roşenii” sunt cunoscuţi în zonă, graţie celor semnalate de boierul Radu Rosettii în „Cronica Bohotinului”, că aparţinea ca şi satul Bazga de Comuna Bohotin în acea vreme şi că aveau propria bisericuţă care, nu se ştie din ce motive au fost donată creştinilor din satul Bazga, mai numeroşi din punct de vedere demografic. Locuitorii din satul Roşu urmând a-şi îngriji sufletele şi săvârşi datoriile creştineşti la Bazga până în anul 1923, când după o reîmpărţire a parohiile, trece la Răducăneni. Aici îşi vor îngropa şi morţii, primul mormânt datând din anul 1901. În anul 1958, pe vremea Pr. Pârţac, oamenii din sat au avut iniţiativa să ridice propria Biserică la Roşu. Deşi se cumpărase tabla zincată conform planului existent în arhive, deşi se stabilise locul de amplasare şi se adunase piatra, regimul comunist refuză ridicarea acestui edificiu spiritual, cu materialele adunate ridicându-se Şcoala existentă la Roşu şi în zilele noastre ca şi Casa parohială a părintelui la Răducăneni, devenită între timp proprietate tot din motivele mai sus menţionate. Cu toate că din punct de vedere spiritual locuitorii satului – circa 200 de familii, nu-şi pierd credinţa şi dragostea de Dumnezeu, tradiţiile şi obiceiurile fiind păstrate cu străşnicie, ba chiar mai bine ca în satele apropiate de târg, comunitatea rămânând unită, răbdătoare şi neclintită în dorinţa acerbă de a-şi dura propriul locaş de cult – Biserica.
După cum am menţionat mai sus, satul Roşu, privat de bucuria sufletească de a avea propriul locaş de închinare, fiind nevoiţi să parcurgă kilometri întregi până la Răducăneni – între timp se înfiinţase propriul cimitir, dimpreună cu noul Paroh, în persoana Pr. Radu Brânză (1990), fac demersuri la Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, Iaşi dar şi mai departe, la Patriarhia Română pentru ca să fie avizat favorabil construcţia unei biserici. Familiile Costică şi Gheorghe Botezatu din Roşu donează pământ şi se sfinţeşte piatra de temelie chiar lângă vechea clopotniţă, acolo unde se ţinea Prohodul celor care plecau la Domnul. (La data de 18 august 1991, printre alţii, fiind prezenţi P.S. Calinic Botoşăneanul şi părintele Protopop Ionel Roată).
Vreme de cinci ani (1990-1994) se munceşte continuu la ridicarea bisericii, părintele Radu Brânză fiind într-un du-te vino între cele două sate, sfinţia sa făcând în acelaşi timp demersuri în vederea începerii ridicării impunătoarei Biserici din Răducăneni „Cuvioasa Parascheva”, astăzi terminată pe dinafară dar a cărei pictură interioară, încă, nu s-a început poate din lipsă de fonduri, poate din criză de timp…
Oameni gospodari, a căror meserie de bază era creşterea vitelor, oilor, agricultura, legumicultura şi valorificarea produselor obţinute, roşenii au reuşit să strângă fondurile necesare înălţării Sfântului locaş de cult; cu bolţari masivi, biserica fiind de dimensiuni mici (16 metri lungime şi 5,5 lăţime) are formă de boltă. Concepută de cei doi mari gospodari lemnari ai satului, creştinii Traian Usturică şi Neculai Munteanu, care au supravegheat îndeaproape lucrările – consilieri ai bisericii, fiind astfel asigurată mâna de lucru; cum era şi firesc, dorinţa arzătore a creştinilor din Roşu ca şi credinţa că numai Dumnezeu i-a apărat de urgia roşie a comunismului face ca în anul 1994 biserica să fie finalizată şi târnosită în condiţii favorabile. De atunci şi până în zilele noastre se efectuează Sfânta Liturghie, cununiile religioase, botezurile, înmormântările şi celelalte servicii creştine (Sf. Spovedanie şi Sf. Împărtăşanie) fiind una din modalităţile de atragere a creştinilor spre Casa Domnului; acum, în sfârşit locuitorii satului Roşu, au Biserică, au şi duhovnic, care, la rându-i locuieşte în sat existând Casă parohială. Demn de menţionat, policandrul existent în pronaos, donat de o onorabilă familie de învăţători.
În vreme ce o parte din locuitorii satului se ocupau de finisarea bisericii, alţii se ocupau cu ridicarea Catapetesmei şi aducerea Sfintelor vase şi podoabe necesare Sfintei liturghii. Cu toate că interiorul nu era pictat încă, locuitorii erau mulţumiţi.
Spuneam că gospodarii din satul Roşu au dragoste faţă de Dumnezeu. De aceea, chiar dacă părintele Radu Brânză a fost avansat în funcţie ierarhică, mergând la Iaşi în calitate de Consilier Cultural Metropolitan, noul preot, în persoana pr. Cristea Cristian-Florin îi adună iarăşi pe creştini, toţi oameni gospodari, să strângă fonduri cu care să treacă la înfrumuseţarea interiorului bisericii; pictura interioară, realizată în tehnica fresco executată de pictorul Rică Andreivici din Iaşi, pictură inedită, în stilul valurilor mării ca realizare ( anul 1998). Tot în perioada 1998-1999 se construieşte pridvorul (unde se vor arde lumânările pentru vii şi morţi, pentru a nu afecta pictura. În 1999-2000 se începe şi termină casa de prăznuire sau prăznicarul, ori trapez, unde se vor sfinţi bucatele la Hramul bisericii şi efectua – după posibilităţi, praznicele pentru repausaţi, pomenirile de parastas, pomenile din Postul Paştelui.
Data 23 aprilie 2000 este data când în casele roşenilor înfloresc ghioceii: Biserica crescută ca din apă, cu interiorul realizat în frescă spre deosebire de cea de la Răducăneni care a rămas la faza de „bisericuţă”, cu prăznicar unde oamenii să-şi pomenească în pioşenie rudele, acum, iată, avea instalat şi primul preot paroh al satului, în persoana părintelui LERCĂ FLORENTIN- CIPRIAN. Nu avea să mai fie, aşadar, o duminică liturghia la Roşu şi cealaltă la Răducăneni; toate slujbele aveau să se ţină „acasă!”
Fire energică, părintele Florentin, cum îi spuneau parohienii, trece la ridicarea casei parohiale din satul Roşu, ajutor nepreţuit având din partea locuitorilor ca şi sprijinul nemărginit, incontestabil din partea Primăriei locale şi a domnului Neculai Botezatu, primarul comunei şi fiu al satului Roşu, care a găsit fonduri sprijinind înălţarea acestui edificiu cât şi din sponsorizare proprie.
Acum locuitorii satului au Biserică, au prăznicar, au terminat şi casa parohială, în ea locuind preotul paroh Florentin Lercă; mai era de finisat interiorul pridvorului şi exteriorul bisericii. Apoi de efectuat gardul împrejmuitor, Biserică să fie frumoasă şi în curte şi cu toate cele necesare unei convieţuiri din punct de vedere creştinesc şi omenesc.
